Spre deosebire de bunul mieu prietin, Mihai Eminovici, eu sunt mai modest si ii voi lasa pe altii sa vorbeasca despre mine:

CREANGĂ, Ion (1 martie 1837, Humuleşti, judeţul Neamţ – 31 decembrie 1889, Iaşi)
scriitor, mare clasic al literaturii române

Fiul mai mare al lui Ştefan a Petrei Ciubotarul şi al Smarandei, fiica lui David Creangă din Pipirig. Cea dintâi învăţătură a primit-o de la dascălul Vasile a Ilioaei, în chilia anume ridicată de către humuleşteni.
La îndemnul lui David Creangă din Pipirig, îşi continuă învăţătura, dar pentru puţin timp, la şcoala din Broşteni, de sub conducerea lui Neculai Nanu, înfiinţată de marele logofăt Alecu Balş.
După avarierea “cocioabei de pe malul stâng al Bistriţei” (casa Irinucăi), revine la Humuleşti, face carte cu dascălul Simion Fosa din Ţuţuieni, de la biserica “Adormirea” din Tg. Neamţ, apoi la Şcoala Domnească din Tg. Neamţ, după 1 iunie 1853, cu profesorul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu, “cuget neobişnuit de îndrăzneţ pentru vremea lui şi pentru funcţia lui socială”.

Urmează în 1854 Şcoala de Catiheţi din Fălticeni, iar de la 1 septembrie 1855, la Seminarul Central de la Socola, fiind recomandat de către “catihetul Conta”, prin adresa din 9 iulie 1855. Bine pregătit, în urma examinării la care a fost supus, este primit direct în clasa a doua. A făcut limba elină cu profesorul Neofit Scriban (militant pentru luminarea poporului, arhimandrit, închis la Mănăstirea Neamţ de către mitropolitul Veniamin, pentru că se găsiseră la el operele lui Voltaire). Ştiinţele filosofice şi istoria universală le-a făcut cu dr. Ioan Alinescu, iar limba latină cu profesorul D. Stoica.

Din cauza dificultăţilor familiale e nevoit să urmeze numai cursul inferior al Seminarului Central de la Socola. La sfârşitul lunii iulie 1858, tatăl, Ştefan a Petrei Ciubotarul, moare lăsând o casă plină de greutăţi. La 23 august 1859, se căsătoreşte cu Ileana, fiica preotului I. Grigoriu de la Biserica “Patruzeci de Sfinţi”. Slujeşte ca dascăl şi îşi capătă hirotonia la 26 decembrie 1859.

În 1861 figurează printre cei 14 studenţi înscrişi la Facultatea de Teologie din Iaşi, abia înfiinţată în 1860. În anul şcolar 1862-1863 nu mai apare în scriptele facultăţii, care de altfel se şi desfiinţează curând. Din ianuarie 1864 urmează, cu scopul de a intra în învăţământ, Şcoala Preparandală, prima şcoală de învăţători din Moldova. După primul an de studii, la examenul susţinut în 19 iunie 1864, s-a remarcat prin obţinerea unor rezultate deosebite la toate disciplinele. La 29 iunie 1864, la solemnitatea distribuirii premiilor, care a avut loc la Palatul Administrativ, Titu Maiorescu îi înmânează premiul I. Un an mai târziu, la examenul general la care a fost supus în 10 iunie 1865, a primit la toate obiectele nota “eminenţa” (religie, pedagogie, gramatica română, aritmetică, cosmografie, fizică, caligrafie, muzică vocală, aptitudine pedagogică şi purtare).

Activitatea didactică, Ion Creangă şi-a început-o încă din mai 1864, când se afla în primul an de studii la Şcoala Preparandală “Vasile Lupu”. În anul următor, Al. I. Cuza semnează decretul 1501 din 5 noiembrie, de numire provizorie a institutorului Ion Creangă la clasa întâia, secţiunea II de la Şcoala Primară “Trei Ierarhi”. Scoate, în 1868, abecedarul Metodă nouă de scriere şi cetire, împreună cu V. Receanu, Gh. Ienăchescu, C. Grigorescu, pe care îl îmbunătăţeşte cu includerea în ediţia a V-a (Iaşi, 1876) a povestirii Ursul păcălit de vulpe. Manualul Învăţătorul copiilor a crescut în importanţă prin introducerea poveştilor Inul şi cămeşa, Poveste şi Păcală. Ignorarea canoanelor religioase, ca şi criticarea ierarhiei bisericeşti, i-a atras destituirea din funcţia de diacon, iar ulterior, când la conducerea ministerului se afla Cristian Tell, a fost scos şi din învăţământ.

Pentru a-şi menţine existenţa, a fost nevoit să-şi deschidă un debit de tutun, iar după divorţul pronunţat de către Tribunalul Iaşi, cumpără “bojdeuca” din Ţicău, unde se mută împreună cu Tinca Vartic, bună cunoscătoare de poveşti. Este reîncadrat în învăţământ odată cu venirea lui Titu Maiorescu la conducerea ministerului, în 1874. Un an mai târziu îl cunoaşte pe M. Eminescu, pe atunci revizor şcolar, care, intuindu-i geniul creator, îl îndeamnă să-şi transcrie bogatul repertoriu oral. Înrâurirea lui Eminescu rămâne astfel hotărâtoare pentru destinul său scriitoricesc.

Prezent la “Junimea”, citeşte Soacra cu trei nurori, publicată în Convorbiri literare (octombrie 1875).
Celelalte scrieri (apărute în Convorbiri literare):

Capra cu trei iezi – decembrie 1875
Punguţa cu doi bani – ianuarie 1876
Dănilă Prepeleac – martie 1876
Povestea porcului – iunie 1876
Moş Nechifor Coţcariul – ianuarie 1877
Povestea lui Stan Păţitul – aprilie 1877
Povestea lui Harap Alb – august 1877
Fata babei şi fata moşneagului – septembrie 1877
Ivan Turbincă – aprilie 1878
Povestea unui om leneş – octombrie 1878

După trei ani sunt publicate primele două părţi din Amintiri din copilărie (ianuarie, aprilie) şi Popa Duhu (noiembrie). Partea a treia a Amintirilor… este publicată în martie 1882, pentru ca un an mai târziu să apară Cinci pâni.

Album macedo-român din 1880 publică Moş Ion Roată, iar în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare “România Jună” din Viena, în 1883, apare povestirea Ion Roată şi Vodă Cuza, reprodusă în Convorbiri literare din iunie acelaşi an.

Ultima parte a Amintirilor… apare integral în al doilea volum al ediţiei de la Iaşi (1892), iar Făt Frumos, fiul iepei în Convorbiri literare din martie 1898. Evoluţia operei este strâns legată de raporturile literare avute de povestitor, nu numai cu “Junimea”, dar şi cu M. Eminescu şi Titu Maiorescu.

Plecarea lui Eminescu la Bucureşti, la Timpul, boala care i se accentuează, îi umbresc ultima perioadă a vieţii. Este văzut, însă rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu şi colaborează sporadic la Contemporanul. În 1887 renunţă la învăţământ şi solicită pensionarea. La câteva luni de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Eminescu, în 1889, în noaptea de Anul Nou, se stinge la Iaşi, fiind înmormântat în cimitirul “Eternitatea”.

Recuperarea manuscriselor, studierea lor şi a însemnărilor făcute pe diverse cărţi, se datorează, la sfârşitul secolului al XIX-lea, lui G.T. Kirileanu, “cel mai important editor ştiinţific al operei marelui povestitor” (Perpessicius).

Trăsătura dominantă a artei, a creaţiei sale, o constituie talentul narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic. Umorul operei izvorăşte din viaţă şi o exprimă plenar. Prin opera sa, se înscrie în rândul marilor scriitori ai lumii. Dimensiunea universală este unanim pusă în valoare de J. Boutiere, Angelo de Gubernatis, Mitte Kremnitz, G. Weigand, Constancia Mayzlowna, Lucy Byng, Agnesina Silvestri-Giorgi, Luigi Salvini ca şi de alţi cercetători, iar la noi de către G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Valeriu Cristea.

Mai multicele dinspre mini, in curand blea!

2 Responses to “Despre mine”


  1. 2 Valentin ianuarie 23, 2008 la 11:55 am

    Pentru mai multe informatii despre viata si opera lui Ion Creanga, va rog sa vizitati http://www.ioncreanga.eu


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s




La Pastili Cailor

iulie 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Dec    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: